Sunt câteva subiecte despre care e greu să scrii echilibrat în România: politica, fotbalul și sistemul de sănătate. Despre politică și fotbal am mai scris, cu rezultate mixte. Astăzi despre sănătate.
Avertisment la început: nu voi scrie nici că totul e dezastru, nici că e bine. Ambele extreme sunt comode și ambele sunt nefondate. Adevarul e, ca de obicei, mai complicat decât oricare din aceste poziții și merită mai mult decât un titlu.
Ce funcționează — să începem de aici
Medicii români sunt, în general, bine pregătiți. Asta e o concluzie pe care o aud nu doar din surse naționale, ci și de la pacienți străini care au ajuns accidental în România și au interacționat cu sistemul medical — turiști, expați, oameni de afaceri. Facultățile de medicină din România produc absolvenți competenți, ceea ce explică de ce sunt atât de căutați în sistemele de sănătate din Germania, Franța, Regatul Unit sau Irlanda.
Urgențele funcționează mai bine decât le e reputatia publică. Am vorbit de-a lungul anilor cu mai mulți oameni care au trecut prin situatii medicale grave — infarct, accident, politraumă — și care au primit ajutor prompt și competent la UPU. Nu peste tot, nu întotdeauna, dar mai des decât narativul predominant în media și pe rețelele sociale sugerează. Personalul de urgență din România e frecvent suprasolicitat și insuficient plătit — faptul că continuă să funcționeze la nivelul la care funcționează e în parte o chestiune de vocație, nu de sistem.
Ce nu funcționează — și de ce
Infrastructura și dotarea. Nu e un secret și nu e exagerare: multe spitale județene operează cu aparatură veche, lista de așteptare pentru un RMN la stat poate fi de luni de zile, iar pentru anumite proceduri specializate trebuie să ajungi în centrele universitare — Cluj, București, Iași, Timișoara. Un pacient cu o tumoră rară care stă în Vaslui nu are același acces la expertiză ca un pacient din Cluj-Napoca, deși contribuie similar la fondul de asigurări de sănătate.
Asta nu e o problemă morală individuală — e o consecință a subdotării cronice și a unui sistem de distribuție a resurselor medicale care s-a sedimentat în decenii și e dificil de schimbat rapid. Rapoartele Comisiei Europene despre sănătatea în România evidențiază consistent subfinanțarea ca problemă structurală fundamentală — cheltuielile publice pentru sănătate în România sunt sub 5% din PIB, față de o medie UE de peste 7%.
Distribuția inegală — problema mai puțin discutată
Există în România, în realitate, mai multe sisteme de sănătate suprapuse. Cel privat, accesibil celor cu asigurări suplimentare sau cu posibilități financiare — cu timpi de așteptare mici, aparatură modernă și comunicare mai bună. Cel public din marile centre universitare — competent dar aglomerat. Cel public din orașele mici și zonele rurale — deseori subdotat, cu medici insuficienți, cu infrastructură precară.
Un pacient din București sau Cluj și un pacient dintr-un sat din Teleorman nu trăiesc în același sistem de sănătate, deși plătesc aceleași contribuții. Asta e inechitabil și e știut — problema e că soluțiile necesare (redistribuire de resurse, investiții în zonele defavorizate, stimulente pentru medici să lucreze în afara centrelor urbane mari) sunt dificile politic și necesită continuitate de politici publice pe termen lung.
Exodul medicilor — cifre și context
România pierde medici în număr semnificativ în fiecare an. Estimările variază — Colegiul Medicilor a menționat în rapoarte publice că câteva mii de medici pleacă anual — dar lipsa unui registru centralizat face cifrele imprecise. Ceea ce e clar: deficitul de personal medical e real și are consecințe directe pentru pacienți.
Soluțiile existente și cunoscute includ creșteri salariale (parțial implementate în ultimii ani), condiții de lucru mai bune, investiții în infrastructură și eliminarea birocrației medicale excesive. Unele se implementează. Altele rămân pe hârtie.
Concluzie provizorie — care e mereu aceeași
Sistemul de sănătate din România nu e un eșec total și nu e nici un model de urmat. E un sistem subdefinantat, cu oameni buni prinși într-o structură imperfectă, care funcționează mai bine în crize acute și mai prost în îngrijire preventivă și cronică.
Soluțiile există și sunt cunoscute de oricine a studiat sistemele de sănătate europene. Voința politică de a le aplica consistent, pe mai mulți ani, indiferent de ciclul electoral — asta e discuția mai dificilă, pe care o lăsăm pentru altă dată.
